Când mă uit în urmă...
Nu recunosc nimic! Nici oameni, nici locuri, nimic! Am un sentiment de golăciune-n suflet ca și cum mi-a fost scoasă inima și-nlocuită cu o piatră. Acum nu mai simt nimic. Durere, fericire, sentimente, sunt doar niște cuvinte! A trecut atâta timp și rana de la cusătură s-a vindecat. Am rămas cu o piatră în loc de inimă. Și sunt fericită că nu simt nimic!
Îmi iau masca zâmbăreață și merg pe stradă prefăcându-mă că sunt una de-a lor. Indiferentă, nepăsătoare, doar un strop dintr-un ocean de amărăciune, purtând aceași mască pe care toti o poartă de zi cu zi. Fiindcă toți ne-am înlocuit inima cu o piatră.
Și acum să nu plâng după inimă? Nu pot! Fiindcă n-o mai am...
Îmi iau masca zâmbăreață și merg pe stradă prefăcându-mă că sunt una de-a lor. Indiferentă, nepăsătoare, doar un strop dintr-un ocean de amărăciune, purtând aceași mască pe care toti o poartă de zi cu zi. Fiindcă toți ne-am înlocuit inima cu o piatră.
Și acum să nu plâng după inimă? Nu pot! Fiindcă n-o mai am...
"Dacă vrei să mă tratezi, atunci fă-o! Dacă nu ești sigur, atunci încearcă! Dacă nu vrei, atunci lasă-mă să mor! Am o ultimă dorință: DĂ-MI SPERANȚĂ!" - Lavinia Bodea (Soare Albastru)
De ce unii văd lumină atunci când sunt în întuneric? De ce nu pot vedea nimic altceva în afară de ea? De ce refuză să accepte că au fost înfrânți, că nimeni și nimic nu-i va putea salva de la infernul pe care îi așteaptă? De ce țin cu dinții de acea idee? Ce au de câștigat? Iubire? Pace interioară? N-au aflat că așa ceva nu există, că am fost concepuți să suferim? De ce cred că noi avem emoții?
Să fi fost o simplă eroare de sistem atunci când, oamenii au fost fabricați? Oare toți suntem defecți? Oare acea lumină, conține răspunsul? Și dacă-l aflăm, ne va putea ierta Universul vreodată? Ne vom putea ierta pe noi înșine?
Vreau să văd și eu acea lumină, cum fac să o văd?
Să fi fost o simplă eroare de sistem atunci când, oamenii au fost fabricați? Oare toți suntem defecți? Oare acea lumină, conține răspunsul? Și dacă-l aflăm, ne va putea ierta Universul vreodată? Ne vom putea ierta pe noi înșine?
Vreau să văd și eu acea lumină, cum fac să o văd?
Te doresc! Intotdeauna te-am dorit! N-am stiut niciodata de ce! Prima oara cand te-am vazut, imi pareai un individ comun, n-aveai nimic special care sa-mi atraga atentia. Dar cand am schimbat acele primi priviri, totul s-a schimbat. Ai reusit cumva sa-mi patrunzi in minte, sa-mi intri pe sub piele. Privirea ta mereu isi facea loc printre multime ca sa ajunga la mine. Imi amintesc cum stateai intr-un colt, asezat pe un fotoliu de piele, cu paharul de vin rosu in mana stanga si ma priveai printre gene. Imi inspirai un aer de mister, ma faceai sa fiu curioasa, sa aflu de ce dintre toate acele persoane m-ai ales pe mine. Simteam cum o forta ma atragea spre tine, cum mirosul puternic de tigari mentolate si fumul abudent crea o atmosfera de poveste a carui incipit il aveam sa-l aflu. M-am facut ca vorbesc cu o persoana oarecare ce se afla la vreo 3 metri de tine, doar ca sa-ti pot vedea buzele cum sorb vinul din pahar, mana trecandu-ti prin parul castaniu, pupilele dilatandu-se de la lumina slaba si atitudinea aceea, ca si cum ai detine lumea. Aveam impresia ca ma controlai, ca fiecare gest pe care il faceam era aprobat cu o singura fluturare din gene. Vroiam sa fiu controlata! Cand te-ai ridicat din fotoliu mi-am simtit inima batand de 10 ori mai tare, corpul mi-l simteam tot mai greu, vroiam ca tu sa ma prinzi in brate. Cand ti-ai intreptat pasii spre mine am stiut ca acesta va fi momentul in care imi vei declara dragoste eterna. Te-ai oprit in fata mea avand aceasi privire misterioasa si patrunzatoare, mi-ai luat capul in maini si ti-ai apropiat fata de a mea. Stiam ca acela va fi primul nostru sarut, primul nostru juramant! Buzele mele erau pregatite sa se uneasca pentru totdeauna cu ale tale, cand tu, ma priveai in ochi cu nonsalanta, mangaindu-mi fata. Te-am vazut intorcandu-ti privirea si atunci mi-ai dat drumul la fata, eliberandu-ma de sub vraja. Simteam cum inima imi era strapunsa de 1000 de pumnale rasucindu-se in rana. Si iti simteam pasii apasati mergand spre pierzanie, stiind ca asta ar fi ultima oara cand am sa te mai vad. De atunci, imi apari mereu in vis, soptindu-mi vorbe dulci, tinandu-ma in brate, facandu-ma sa te doresc tot mai mult, sperand ca te vei intoarce...
Acum imi vine sa scriu, desi nu am nimic specific in minte. Imi voi lasa degetele sa alunece pe tastatura usor (putin apasat pe alocuri) si voi citi la sfarsit ceea ce am insirat aici. Sper ca ma voi surprinde si pe mine!
Nu am mai vorbit de secole despre iubire, despre sentimentul in sine.
Si spun sincer, ca niciodata nu l-am trait, nu stiu cum este sa iubesti pe cineva sau ceva! Mereu mi-am dorit sa simt acea flacara care-mi arde non-stop in suflet, sa simt ca ma sufoc de la atata fum. Si se intampla mereu acelasi lucru: eu fortandu-mi mintea sa creada ca iubeste. De multe ori am reusit asta, dar pana la urma am realizat ca mintea nu poate forta la randul ei inima sa iubeasca. Si am sfarsit prin a simti aceasi frustrare de fiecare data. Si e nasol sa simti asta, nici n-ai idee cat de nasol! Si cel mai urat lucru este ca reusesc sa pacalesc si cealalta persoana sa creada ca are sentimente pentru mine, cand defapt, totul este o iluzie creata de mintea noastra. Doar o iluzie, spun....
Recent am avut ocazia sa vad dragostea adevarata. Doua persoane care abia se cunosteau, intr-o luna au reusit sa treaca prin ce trece deobicei un cuplu in 10 ani. Si m-a socat lucrul asta, sincera sa fiu! Le-am spus din start ca sunt nebuni! Nu-i intelegeam!
Dar poate ca asta inseamna sa fi indragostit. Sa nu-ti mai pese de nimic ce te inconjoara si sa te axezi doar pe persoana de langa tine.
Si totusi, nu inteleg cum functioneaza asta! De ce acesti oameni fac lucruri care nu pot fi explicate atunci cand nu esti indragostit?
Si cat de mult imi doresc sa pot simti si eu ceva....
Nu am mai vorbit de secole despre iubire, despre sentimentul in sine.
Si spun sincer, ca niciodata nu l-am trait, nu stiu cum este sa iubesti pe cineva sau ceva! Mereu mi-am dorit sa simt acea flacara care-mi arde non-stop in suflet, sa simt ca ma sufoc de la atata fum. Si se intampla mereu acelasi lucru: eu fortandu-mi mintea sa creada ca iubeste. De multe ori am reusit asta, dar pana la urma am realizat ca mintea nu poate forta la randul ei inima sa iubeasca. Si am sfarsit prin a simti aceasi frustrare de fiecare data. Si e nasol sa simti asta, nici n-ai idee cat de nasol! Si cel mai urat lucru este ca reusesc sa pacalesc si cealalta persoana sa creada ca are sentimente pentru mine, cand defapt, totul este o iluzie creata de mintea noastra. Doar o iluzie, spun....
Recent am avut ocazia sa vad dragostea adevarata. Doua persoane care abia se cunosteau, intr-o luna au reusit sa treaca prin ce trece deobicei un cuplu in 10 ani. Si m-a socat lucrul asta, sincera sa fiu! Le-am spus din start ca sunt nebuni! Nu-i intelegeam!
Dar poate ca asta inseamna sa fi indragostit. Sa nu-ti mai pese de nimic ce te inconjoara si sa te axezi doar pe persoana de langa tine.
Si totusi, nu inteleg cum functioneaza asta! De ce acesti oameni fac lucruri care nu pot fi explicate atunci cand nu esti indragostit?
Si cat de mult imi doresc sa pot simti si eu ceva....
Nu credeam vreodata ca am sa ajung aici, ca eu, zeita atotstiutoare imi voi da nemurirea doar pentru sentimentul de a iubi un muritor oarecare si voi ajunge sa dispretuiesc Demiurgul pentru ca m-a lasat sa ma cobor in infern. Nu-mi voi ierta niciodata incapatanarea de care am dat dovada de-a lungul vietilor, mereu credeam ca "Eu stiu totul! Eu sunt totul!" este statul quo al nemuririi, dar m-am inselat. M-am lasat orbita de iluziile acestei lumi, a culorilor si a mirosurilor, a Edenului infloritor care promitea fericirea suprema. Dar m-am trezit in cusca lui Phosphoros, neputand a mai vedea viitorul...
Si m-a strapuns tridentul lui Poseidon in coaste, de faceau toti demonii sa urle de placere, iar el doar statea si privea cum se scurgea harul din mine, zambind cu ochii lui demonici si soptindu-mi: Interficere regem, salvat regnum!
Si m-a strapuns tridentul lui Poseidon in coaste, de faceau toti demonii sa urle de placere, iar el doar statea si privea cum se scurgea harul din mine, zambind cu ochii lui demonici si soptindu-mi: Interficere regem, salvat regnum!
