Când mă uit în urmă...

Nu recunosc nimic! Nici oameni, nici locuri, nimic! Am un sentiment de golăciune-n suflet ca și cum mi-a fost scoasă inima și-nlocuită cu o piatră. Acum nu mai simt nimic. Durere, fericire, sentimente, sunt doar niște cuvinte! A trecut atâta timp și rana de la cusătură s-a vindecat. Am rămas cu o piatră în loc de inimă. Și sunt fericită că nu simt nimic!
 Îmi iau masca zâmbăreață și merg pe stradă prefăcându-mă că sunt una de-a lor.  Indiferentă, nepăsătoare, doar un strop dintr-un ocean de amărăciune, purtând aceași mască pe care toti o poartă de zi cu zi. Fiindcă toți ne-am înlocuit inima cu o piatră.
Și acum să nu plâng după inimă? Nu pot! Fiindcă n-o mai am...