Am aflat și eu cum este să ai inima frântă. Și doare...

Când mă uit în urmă...

Nu recunosc nimic! Nici oameni, nici locuri, nimic! Am un sentiment de golăciune-n suflet ca și cum mi-a fost scoasă inima și-nlocuită cu o piatră. Acum nu mai simt nimic. Durere, fericire, sentimente, sunt doar niște cuvinte! A trecut atâta timp și rana de la cusătură s-a vindecat. Am rămas cu o piatră în loc de inimă. Și sunt fericită că nu simt nimic!
 Îmi iau masca zâmbăreață și merg pe stradă prefăcându-mă că sunt una de-a lor.  Indiferentă, nepăsătoare, doar un strop dintr-un ocean de amărăciune, purtând aceași mască pe care toti o poartă de zi cu zi. Fiindcă toți ne-am înlocuit inima cu o piatră.
Și acum să nu plâng după inimă? Nu pot! Fiindcă n-o mai am...

"Dacă vrei să mă tratezi, atunci fă-o! Dacă nu ești sigur, atunci încearcă! Dacă nu vrei, atunci lasă-mă să mor! Am o ultimă dorință: DĂ-MI SPERANȚĂ!" - Lavinia Bodea (Soare Albastru)

De ce unii văd lumină atunci când sunt în întuneric? De ce nu pot vedea nimic altceva în afară de ea? De ce refuză să accepte că au fost înfrânți, că nimeni și nimic nu-i va putea salva de la infernul pe care îi așteaptă? De ce țin cu dinții de acea idee? Ce au de câștigat? Iubire? Pace interioară? N-au aflat că așa ceva nu există, că am fost concepuți să suferim? De ce cred că noi avem emoții?
Să fi fost o simplă eroare de sistem atunci când, oamenii au fost fabricați? Oare toți suntem defecți? Oare acea lumină, conține răspunsul? Și dacă-l aflăm, ne va putea ierta Universul vreodată? Ne vom putea ierta pe noi înșine?
Vreau să văd și eu acea lumină, cum fac să o văd?