Acum imi vine sa scriu, desi nu am nimic specific in minte. Imi voi lasa degetele sa alunece pe tastatura usor (putin apasat pe alocuri) si voi citi la sfarsit ceea ce am insirat aici. Sper ca ma voi surprinde si pe mine!
Nu am mai vorbit de secole despre iubire, despre sentimentul in sine.
Si spun sincer, ca niciodata nu l-am trait, nu stiu cum este sa iubesti pe cineva sau ceva! Mereu mi-am dorit sa simt acea flacara care-mi arde non-stop in suflet, sa simt ca ma sufoc de la atata fum. Si se intampla mereu acelasi lucru: eu fortandu-mi mintea sa creada ca iubeste. De multe ori am reusit asta, dar pana la urma am realizat ca mintea nu poate forta la randul ei inima sa iubeasca. Si am sfarsit prin a simti aceasi frustrare de fiecare data. Si e nasol sa simti asta, nici n-ai idee cat de nasol! Si cel mai urat lucru este ca reusesc sa pacalesc si cealalta persoana sa creada ca are sentimente pentru mine, cand defapt, totul este o iluzie creata de mintea noastra. Doar o iluzie, spun....
Recent am avut ocazia sa vad dragostea adevarata. Doua persoane care abia se cunosteau, intr-o luna au reusit sa treaca prin ce trece deobicei un cuplu in 10 ani. Si m-a socat lucrul asta, sincera sa fiu! Le-am spus din start ca sunt nebuni! Nu-i intelegeam!
Dar poate ca asta inseamna sa fi indragostit. Sa nu-ti mai pese de nimic ce te inconjoara si sa te axezi doar pe persoana de langa tine.
Si totusi, nu inteleg cum functioneaza asta! De ce acesti oameni fac lucruri care nu pot fi explicate atunci cand nu esti indragostit?
Si cat de mult imi doresc sa pot simti si eu ceva....