Cu fiecare clipa in care ma gandesc la mine, simt ca practic un act malefic de exorcizare a sentimentelor pozitive si a capacitatii de a simti.
Sunt precum Narcis, obsedata de reflectia mea, ce se oglindeste in izvorul desertaciunii, blestemata sa nu pot iubi pe nimeni niciodata. Si astept de secole ca apa sa sece, am trait mai multe vieti decat Hristos a trait in sufltele oamenilor, si am ajuns sa intalnesc Iubirea la rascrucea dintre Ratiune si Sentiment. Dar m-a ocolit de indata ce m-a zarit. Blestemata fii, tu, Nemesis!
Si am colindat pe cararile pustii ale Suflteului, de m-am pierdut prin labirintul Constiintei pana am ajuns la casa Emotiei. Imi era straina! Am zarit-o intr-un colt, stand la o masa. Chipul ei radia de fericire si implinire. Cand m-a vazut, s-a ridicat de la masa dorintei si a venit in intampinarea mea. Si-a deschis bratele s-o imbratisez. Eu? Sa imbratisez slabiciunea in sine? Chipul acela senin, s-a intunecat dintr-o data, iar masa dorintei s-a spart. "Tu nu vei mai intalni pe mine, sau pe o sora de-a mea! Insusi viata iti va fi cosmar, iar obsesia te va bantui in veci. Refuzi binecuvantarea mea? Trupul sa-ti ramana gol, pacatul trupesc sa te-nrobeasca! Nici de vei voii, n-o sa simti lipsa noastra!"
Si iata-ma din nou, in fata izvorului, cu capul aplecat spre reflexia mea din apa; si le pot vedea pe nimfe cum ma privesc cu invidie, blestemand zeii care m-au inzestrat cu fumusete cereasca, dorindu-mi ca apa sa sece odata.