A trecut ceva vreme. Dar m-am întors! Sunt aici! Sunt aici de unde a pornit totul. Mi-a fost dor, foarte dor! În timpul în care am fost plecată în celălalt univers al meu, m-a cuprins o teamă că nu mă voi întoarce. Paranoia a luat stăpânire peste mine foarte mult timp, şi mă făcea să mă ascund de întunericul de afară. Preferam întunericul din-năuntru, era mai plăcut, mai primitor. Cu toate acestea, îmi era dor să revăd monştrii pierduţi pe străzi căutând să se hrănească din carnea putredă a ultimilor oameni rămaşi. Nimic nu-i mai la fel, şi totuşi, nimic nu s-a schimbat!

Am rămas aceaşi eu, doar cu nişte dorinţe în plus; ca totul să se sfârşească ca să poată renaşte din nou. O lume identică, dar unde zeii să arunce înapoi monştrii în groapa de foc de unde au scăpat, astfel eliberând omenirea de la sclavie , numită de către demoni materialism.

Poate doar atunci, voi deveni şi eu, din nou un om...

Ard culorile in vis precum se scurge sangele pe cearsaful moale. Am in suflet un gol asemeni unei cascade amazoniene unde ma arunc plutind pe o raza de soare. Si simt o adiere, o soapta patruzantoare care-mi spune "Spera mai mult! Viseaza mai mare!" [...]

Ma trezesc urland din toti plamanii-nfundati de fumul de tigara cu gust de vanilie pe care el, cu ochii lui albastri atintiti spre mine, o fumeaza ca fiind o ultima rasuflare. Ma ridic incet din pat ca dupa o coma, ii fur tigara din mana, trag un fum privind pe fereastra si m-arunc in cearsaful ravasit din razboiul de aseara. Si zambesc gandindu-ma ca eu iar am iesit invingatoare...

Ma ustura rana pe care mi-ai lasato. Ai luat toate medicamentele cu tine, nici macar un bandaj nu ai lasat in urma, nimic! Stau si sufar in chinuri cumplite, si-ti blestem numele cu fiecare rasarit care apune in sunetul melodios al frunzelor decazute in umbra copaciilor goi. Sunt pe cale sa fiu sfasiata de propii mei colti, neputand stapanii aceasta pornire de ura asupra trupului meu care a fost jerfit cu umilinta pentru tine. Simt un dispret asemanator al iadului foc, ma-nnec cu stropi mari de lacrimi amare insangerate si-mi ard ochii de la atatea amintiri derulate pe iris. M-afund in fotoliul vechi si prafuit, scartaind sunete ce-mi ies de pe gura pe care tu obisnuiai s-o dezmierzi cu amorul tau inflacarat. Imi smulg fire din parul auriu, mangaiat de tine, admirat de altii si-mi tai usor conductele prin care candva trecea amor. Poate daca-mi sangerez iubirea, durerea va-nceta sa mai urle atat de fioros. Un sunet tare, traind intr-un spatiu armonios...

Sunt la capătul puterilor. Nu pot să merg mai departe. Ceva mă împinge de la spate, dar nu mă poate mișca din loc. Am înțepenit. Privesc la marginea prăpăstii și-mi imaginez cum ar fi să sar in ea. Oare ce sentiment aș simți? Libertate? Fericire? Durere? Nimic?

Și cât timp va dura oare derularea amintirilor plăcute? O fracțiune de secundă, poate două? Toate aceste întrebări îmi dau dureri de cap. Am ajuns o legumă inutilă, s-a terminat sezonul meu. Oricât mi-aș dori să dau timpul inapoi, să fiu din nou folositoare, să fiu din nou dorită, nu pot! Nu mai pot nimic! Nu că aș fi putut vreodată...

Dar totuși, să-mi asum acest risc de a sări in gol? Poate că se află un pod la doi pași de mine, doar că eu nu-l pot vedea de ceața dimineții geroase. E atât de frig! Mi-e frig! Toate aceste simțuri îmi inundă rațiunea, singurul meu gând rămânând înghețat la aceasi întrebare: A sări, sau a căuta un pod?

Are tendinta sa esueze, sa evite situatiile pe care ar trebui sa le confrunte. Isi schimba starea din rau in mai rau, si simte ca involueaza cu fiecare pas pe care-l face inainte. Nu se mai gandeste la viitor, nu se mai gandeste la present, se gandeste doar la un gol inexistent care-i capteaza mai toata atentia. Aude vag sunetele si vede in ceata. Nu mai are niciun reflex, se disociaza usor... si intra intr-un Univers paralel cu al ei, unde totul este exact asa cum ar trebui sa fie: perfect. Ii e frica de intuneric, dar prefera sa-si petreaca timpul in el. Se regaseste in el; un spatiu vast, intins si negru cu infinite posibilitati de adaptare.

Dintre zeci de culori, ea a ales doar una: roz. Ii placea cum arata, simtea ca o defineste. Dar avea o problema! Nu stia care parte din ea vroia roz. Acum ceva timp, aceasta culoare nici nu exista in paleta ei de culori, nici nu stia ca este una dintre culoriile curcubeului, si iata ca totusi, vroia cu lacomie culoarea roz. Si-a vopsit peretii din camera in roz, si-a inlocuit mobila cu una roz, si-a cumparat o gramada de haine roz, pana si parul i-a devenit roz. Acum, prin definitie, viata ei era cu adevarat roz. Toti o vedeau cum n-au mai vazut-o de mult timp: fericita! Si cu toate acestea, cu tot rozul din jurul ei, ea tot nu simtea ca s-a schimbat, nu simtea ca rozul acela atat de mult ravnit ii este cu adevarat menit, si ca sub tot acest roz, inca se afla o inima gri. Prin prizma ochiilor ei, rozul a devenit rosu ca sangele care-i trezeau amintiri neplacute. Iar rozul a devenit inca o alta masca de-a ei...

You’re stranded in the darkness
You’re losing the fight
All your tears have fallen
You’ve lost all hope in site
You wish for something better
You think that nobody cares
But I will stand beside you
This burden I will share
I’ll fight your darkest monster
I’ll chase away the fears
And when you feel like giving up
I’ll wipe away those tears
So go to sleep my flower
Tonight there’s nothing to fear
And in the morning when you wake
Just know that I’ll be here
The monsters will not hurt you
The demons will not bite
Cause like a guardian angel I will be
Beside you through the night
And please do remember
That no one can see
You'll be mine forever
I'm your demon, I need you for me...