Vreau să te citesc ca pe o carte, să-ţi ştiu toate secretele şi toate planurile pe care le ai ascunse-n suflet. Dă-mi numărul paginii în care ai început prima oară să iubeşti.

Am aflat și eu cum este să ai inima frântă. Și doare...

Când mă uit în urmă...

Nu recunosc nimic! Nici oameni, nici locuri, nimic! Am un sentiment de golăciune-n suflet ca și cum mi-a fost scoasă inima și-nlocuită cu o piatră. Acum nu mai simt nimic. Durere, fericire, sentimente, sunt doar niște cuvinte! A trecut atâta timp și rana de la cusătură s-a vindecat. Am rămas cu o piatră în loc de inimă. Și sunt fericită că nu simt nimic!
 Îmi iau masca zâmbăreață și merg pe stradă prefăcându-mă că sunt una de-a lor.  Indiferentă, nepăsătoare, doar un strop dintr-un ocean de amărăciune, purtând aceași mască pe care toti o poartă de zi cu zi. Fiindcă toți ne-am înlocuit inima cu o piatră.
Și acum să nu plâng după inimă? Nu pot! Fiindcă n-o mai am...

"Dacă vrei să mă tratezi, atunci fă-o! Dacă nu ești sigur, atunci încearcă! Dacă nu vrei, atunci lasă-mă să mor! Am o ultimă dorință: DĂ-MI SPERANȚĂ!" - Lavinia Bodea (Soare Albastru)

De ce unii văd lumină atunci când sunt în întuneric? De ce nu pot vedea nimic altceva în afară de ea? De ce refuză să accepte că au fost înfrânți, că nimeni și nimic nu-i va putea salva de la infernul pe care îi așteaptă? De ce țin cu dinții de acea idee? Ce au de câștigat? Iubire? Pace interioară? N-au aflat că așa ceva nu există, că am fost concepuți să suferim? De ce cred că noi avem emoții?
Să fi fost o simplă eroare de sistem atunci când, oamenii au fost fabricați? Oare toți suntem defecți? Oare acea lumină, conține răspunsul? Și dacă-l aflăm, ne va putea ierta Universul vreodată? Ne vom putea ierta pe noi înșine?
Vreau să văd și eu acea lumină, cum fac să o văd?

Te doresc! Intotdeauna te-am dorit! N-am stiut niciodata de ce! Prima oara cand te-am vazut, imi pareai un individ comun, n-aveai nimic special care sa-mi atraga atentia. Dar cand am schimbat acele primi priviri, totul s-a schimbat. Ai reusit cumva sa-mi patrunzi in minte, sa-mi intri pe sub piele. Privirea ta mereu isi facea loc printre multime ca sa ajunga la mine. Imi amintesc cum stateai intr-un colt, asezat pe un fotoliu de piele, cu paharul de vin rosu in mana stanga si ma priveai printre gene. Imi inspirai un aer de mister, ma faceai sa fiu curioasa, sa aflu de ce dintre toate acele persoane m-ai ales pe mine. Simteam cum o forta ma atragea spre tine, cum mirosul puternic de tigari mentolate si fumul abudent crea o atmosfera de poveste a carui incipit il aveam sa-l aflu. M-am facut ca vorbesc cu o persoana oarecare ce se afla la vreo 3 metri de tine, doar ca sa-ti pot vedea buzele cum sorb vinul din pahar, mana trecandu-ti prin parul castaniu, pupilele dilatandu-se de la lumina slaba si atitudinea aceea, ca si cum ai detine lumea. Aveam impresia ca ma controlai, ca fiecare gest pe care il faceam era aprobat cu o singura fluturare din gene. Vroiam sa fiu controlata! Cand te-ai ridicat din fotoliu mi-am simtit inima batand de 10 ori mai tare, corpul mi-l simteam tot mai greu, vroiam ca tu sa ma prinzi in brate. Cand ti-ai intreptat pasii spre mine am stiut ca acesta va fi momentul in care imi vei declara dragoste eterna. Te-ai oprit in fata mea avand aceasi privire misterioasa si patrunzatoare, mi-ai luat capul in maini si ti-ai apropiat fata de a mea. Stiam ca acela va fi primul nostru sarut, primul nostru juramant! Buzele mele erau pregatite sa se uneasca pentru totdeauna cu ale tale, cand tu, ma priveai in ochi cu nonsalanta, mangaindu-mi fata. Te-am vazut intorcandu-ti privirea si atunci mi-ai dat drumul la fata, eliberandu-ma de sub vraja. Simteam cum inima imi era strapunsa de 1000 de pumnale rasucindu-se in rana. Si iti simteam pasii apasati mergand spre pierzanie, stiind ca asta ar fi ultima oara cand am sa te mai vad. De atunci, imi apari mereu in vis, soptindu-mi vorbe dulci, tinandu-ma in brate, facandu-ma sa te doresc tot mai mult, sperand ca te vei intoarce...

Acum imi vine sa scriu, desi nu am nimic specific in minte. Imi voi lasa degetele sa alunece pe tastatura usor (putin apasat pe alocuri) si voi citi la sfarsit ceea ce am insirat aici. Sper ca ma voi surprinde si pe mine!
Nu am mai vorbit de secole despre iubire, despre sentimentul in sine.
Si spun sincer, ca niciodata nu l-am trait, nu stiu cum este sa iubesti pe cineva sau ceva! Mereu mi-am dorit sa simt acea flacara care-mi arde non-stop in suflet, sa simt ca ma sufoc de la atata fum. Si se intampla mereu acelasi lucru: eu fortandu-mi mintea sa creada ca iubeste. De multe ori am reusit asta, dar pana la urma am realizat ca mintea nu poate forta la randul ei inima sa iubeasca. Si am sfarsit prin a simti aceasi frustrare de fiecare data. Si e nasol sa simti asta, nici n-ai idee cat de nasol! Si cel mai urat lucru este ca reusesc sa pacalesc si cealalta persoana sa creada ca are sentimente pentru mine, cand defapt, totul este o iluzie creata de mintea noastra. Doar o iluzie, spun....
Recent am avut ocazia sa vad dragostea adevarata. Doua persoane care abia se cunosteau, intr-o luna au reusit sa treaca prin ce trece deobicei un cuplu in 10 ani. Si m-a socat lucrul asta, sincera sa fiu! Le-am spus din start ca sunt nebuni! Nu-i intelegeam!
Dar poate ca asta inseamna sa fi indragostit. Sa nu-ti mai pese de nimic ce te inconjoara si sa te axezi doar pe persoana de langa tine.
Si totusi, nu inteleg cum functioneaza asta! De ce acesti oameni fac lucruri care nu pot fi explicate atunci cand nu esti indragostit?
Si cat de mult imi doresc sa pot simti si eu ceva....

Nu credeam vreodata ca am sa ajung aici, ca eu, zeita atotstiutoare imi voi da nemurirea doar pentru sentimentul de a iubi un muritor oarecare si voi ajunge sa dispretuiesc Demiurgul pentru ca m-a lasat sa ma cobor in infern. Nu-mi voi ierta niciodata incapatanarea de care am dat dovada de-a lungul vietilor, mereu credeam ca "Eu stiu totul! Eu sunt totul!" este statul quo al nemuririi, dar m-am inselat. M-am lasat orbita de iluziile acestei lumi, a culorilor si a mirosurilor, a Edenului infloritor care promitea fericirea suprema. Dar m-am trezit in cusca lui Phosphoros, neputand a mai vedea viitorul...
Si m-a strapuns tridentul lui Poseidon in coaste, de faceau toti demonii sa urle de placere, iar el doar statea si privea cum se scurgea harul din mine, zambind cu ochii lui demonici si soptindu-mi: Interficere regem, salvat regnum!

Trecutul este aici si este mai prezent ca niciodata! Imi imita fiecare pas si gest, fiecare miscare brusca. Este ca si cum m-as uita intr-o oglinda in care se reflecta o alta oglinda. O imagine infinita, nedefinita de timp si spatiu. Trecut glorios, Trecut terifiant, nici el nu mai stie! Tot ce stie este ca nu vrea sa renunte la mine. Viitorului nu-i face loc sa treaca, Prezentul nici nu vrea sa-l vada. Este egoist, ma tine langa el. De mi-ar da drumul, s-ar pierde in amintiri, fiind inghitit de sperante uitate. Nu-si doreste asta, vrea doar sa existe in continuare! Si se tine strans de mine...

De o vreme tot stau si ma gandesc: Unde am gresit?
Pe ce mina am calcat de m-am impotmolit si nu ma mai pot misca? Si mai importat, cum am ajuns acolo? Ce eveniment a cauzat decizia mea de a merge pe campul acela minat? Acestea sunt niste intrebari care duc la mai multe intrebari si niciun raspuns. Astept sa-mi cada o raza de soare din cer pe care e inscriptionat destinul meu. Nu vreau sa stiu ce-mi rezerva viitorul, vreau doar sa stiu numele demonului care m-a tarat prin iad si m-a facut sa-mi pierd titlul de Creator al universului meu. Eram sus, foarte sus. In jururl meu erau ingenunchiati muritorii. Rugaciunile lor imi dadeau viata. Parca inca mai simt acel gust dulce-amar al sufletelor damnate la pieire, fiorul pe care il aveam cand furam harul credinciosiilor mei. Pana la sfarsit, toti ramaneau fara vlaga, fara glas, iar rugaciunile lor nu mai ajungeau la urechea mea. Lipsita de puterile divine cu care am fost inzestrata, slujitorii antagonistului meu, creaturi ale noptii, copii a lui Ammit, au escaladat Muntele Sinai unde au spart tablitele si m-au tras in jos, sa vad consecintele actiunilor mele ca si Creator Suprem unde universul meu interfera cu ale celorlalti, eclipsandu-le existenta, creand un singur EU.
Atunci a fost sfarsitul erei mele, cazand in pacat ca Lucifer, devenind un inger vanat de prada, un muritor.
Si totusi, care din credinciosii mei demoni m-a tradat? Sufletul sau Ratiunea?

    Era o noapte de vara tarzie, iar oraselul de munte in care traia Radu Hara se pregatea sa imbrace hanoracul de culoarea mustarului. Radu tocmai ce plecase de la prietenul sau Mihai, care l-a inviatat la o partida de Poker in seara aceea. Acesta era un lucru obisnuit de-al lor, un ritual sacru care se petrecea in fiecare vineri. 4 prieteni care impartasesc pasiunea cartilor, a vicleniei si a jocurilor mintii unde cel mai bun castiga pachetul de tigari. Mereu pariau pe tigari, niciodata pe bani. Si Radu iesea mereu castigator. Dar nu si in seara aceea! Ceva era diferit. El era diferit! Il luase o migrena pe la ora 1 jumatate, iar baietii au hotarat sa incheie jocul. Mihai nu l-a lasat sa plece pana ce nu-si revenea. Stia ca Radu n-o sa accepte sa-si petreaca noaptea la el acasa din cauza matusii care era in vizita. Era o femeie tare acra si paranoica, ii displaceau toti oamenii pe care nu-i cunostea, avea adesea impresia ca complotau impotriva ei.
    Se facu ora 3 AM, iar Radu isi mai revenise putin. Il ajuta pe Mihai sa stranga masa plina de pahare si resturi de la snacksuri si pleca. Cand iesi afara din curte, parca il lua un tremur.  Strada era ingusta si pustie, parca desprinsa dintr-o lume apocaliptica in care Radu era singurul supravietuitor. Felinarele ardeau incet, lumina lor abia daca ajungea pana la asfaltul rece. Isi simti picioarele grele, parea ca nu poate sa mearga mai repede. Era incredibil de rece pentru o noapte de vara, iar Radu n-avea decat un tricou pe el. Simtea cum frigul ii intra incet in oase si-l luase tremurul. Vantul batea cu putrere, scotand un vuiet straniu. Intunericul ii dadea palpitatii. Deobicei nu se speria de nimic "supranatural", era foarte sceptic. Cu fiecare pas pe care-l facea inainte, respiratia lui se ingreuna, gurile de aer fiind lungi si adanci, ca si cand nici n-ar respira. Niciun sunet nu se auzea inafara vuietului produs de vant. Pe la jumatatea drumului intra intr-un nor de ceata, iar temperatura scazu radical. Acum simtea ca ingheata. Se tinea cu mainile de umeri si-si freca incet bratele pentru a se mai incalzi. La un moment dat simti un strapuns in inima si se opri din mers. Parca nu se putea misca din loc. Se uita speriat in stanga si in dreapta, dar nu vazu decat ceata. Acum incepea sa se ingrijoreze. Nu-si dorea decat sa ajunga cat mai repede acasa. Lua o gura mare de aer rece, isi deschise ochii si continua drumul. In departare zarea ceva. Parea sa fie o silueta de om. Cand iesi din ceata, putea sa vada clar silueta. Parea a fi o batrana, mica si cu o cocoasa mare in spate. Radu se gandi ca poate suferea de Alzheimer si nu stia unde se afla. Striga odata dupa ea "Tanti!", dar nimic. Batrana continua sa mearga cu pasi mici. Mai incerca odata si striga de data aceasta "Aveti nevoie de ajutor?". Atunci, pe la jumatatea drumului, batrana se opri. Statu nemiscata cateva secunde, dupa care isi intoarse incet privirea spre el. Ochii ii straluceau ca la pisici, erau mari si inspaimantatori. Radu era incremenit de uimire. Se gandea ca oare ce se intampla cu ea. Iar batrana statea tot nemiscata, pe cand Radu inainta spre ea. Cand ajunse la vreo 50 de metri, deodata batrana a disparut. El a putut sa vada o umbra florescenta miscandu-se foarte repede din locul in care batrana statu si se uita la el. Era amutit de uimire. Nici nu mai stia ce sa creada. Cu privirea pierduta, se gandea la batrana care disparuse misterios din fata ochiilor lui. In acea clipa, o lua la fuga si nu se mai opri pana cand nu ajunsese in fata casei lui.  
    Casa lui avea o pozitie stranie, se afla in fata cimitirului oraselului si langa valea mortilor. Se credea ca pe vremuri acolo locuia un strigoi care a masacrat intreaga populatie a satului care acum devenise oras. Ulterior casa a fost demolata, descoperindu-se cel putin 100 de cadrave aflate in locul acela. Radu avea doar 8 ani cand au fost scoase trupurile putrezite a satenilor. Curios ca orice copil la acea varsta, s-a dus si a aruncat o privire. Mirosul infernal al putreziciunii a facut fiecare om aflat langa vale sa-si verse matele, dar nu si el. El parea fascinat de miros, de carnea inegrita de pe oase. Privea cum viermii se tarau afara prin gaurile ochiilor si cateodata ii lua in mana ca sa-i priveasca mai bine. Obisnuia sa vina in fiecare seara sa priveasca legistii cum scoteau ramasitele rand pe rand. Pana cand intr-o zi mama lui il vazu si nu-l mai lasa sa iasa afara din casa. Se temea ca nu cumva sa inceapa sa-i placa moartea, devina obsedat de ea, avand in vedere ca n-ar avea de niciun Dumnezeu sa se teama.
    Ajuns in fata casei, Radu o zari pe mama lui. Se opri putin, lasand plamanii sa se umple cu aer si mersese langa ea. Mama lui parea ca nu se misca. Radu ramase 3 secunde langa ea si apoi o intrebase "Ce faci afara la ora asta?" Ea, stand in aceasi pozitie ii raspunse "Unde-mi e copilul?!" Radu era putin nedumerit, spunand-ui ca nu era nevoie sa-l astepte si ca acum e acasa. Dar ea tot continua sa zica " Unde-mi e copilul?!" intr-una. Speriat si nestiind ce sa faca, se hotari sa intre in casa si sa-si intrebe tatal de ceea ce se intampla cu mama sa. Intrat in casa, il striga, dar nu raspunse nimeni. A cautat in fiecare camera, dar nici urma de tata. S-a uitat pe geam sa vada daca mama lui era in continuare in acea strare confuza, dar ea nu mai era acolo. Apoi Radu isi aduse aminte ca parintii lui erau plecati la spitalul orasului in vizita la bunica lui...

S-a intamplat ceva! Ceva grav! Nu stiu cum sa explic, imi este necunoscut fenomenul. Doar am auzit povesti despre el, dar niciodata n-am apucat sa-l vad, sa-l simt pe pielea mea. Mi s-a intamplat doar odata, sau cel putin asa credeam eu. Tineam cu dintii de el si speram ca ceea ce simt e real. N-am avut eu norocul asta!

De ce ar fi de data asta diferit? Daca este doar o iluzie? Daca este doar o proiectie a dorintei mele de a trai momentul? Si daca e adevarat? Atunci ce? Ce ar trebui sa fac atunci? N-am mai fost in situatia asta in care n-am niciun cuvant de spus si nici nu pot controla ceea ce se intampla. Si ma doare asta! Faptul ca nu pot stapanii valul asta imens ce inunda plaja cu nisipul asa de fin si necalcat de picioarele turistilor, ma face sa inebunesc! As vrea sa pot sa-l fac sa dispara, dar nu pot! De data aceasta, nu-i in puterea mea. 

Si tot stau si ma gandesc la solutiile care exista pentru a rezolva aceasta problema. Aparent, este o necunoscuta de gradul III si totusi are o rezolvare. Dar nu-mi place ceea ce vad, adica, nu as putea! Sa ma las in voia sortii fara a protesta? Si fenomenul asta chiar este dragoste? Inca nu pot sa cred!

A trecut ceva vreme. Dar m-am întors! Sunt aici! Sunt aici de unde a pornit totul. Mi-a fost dor, foarte dor! În timpul în care am fost plecată în celălalt univers al meu, m-a cuprins o teamă că nu mă voi întoarce. Paranoia a luat stăpânire peste mine foarte mult timp, şi mă făcea să mă ascund de întunericul de afară. Preferam întunericul din-năuntru, era mai plăcut, mai primitor. Cu toate acestea, îmi era dor să revăd monştrii pierduţi pe străzi căutând să se hrănească din carnea putredă a ultimilor oameni rămaşi. Nimic nu-i mai la fel, şi totuşi, nimic nu s-a schimbat!

Am rămas aceaşi eu, doar cu nişte dorinţe în plus; ca totul să se sfârşească ca să poată renaşte din nou. O lume identică, dar unde zeii să arunce înapoi monştrii în groapa de foc de unde au scăpat, astfel eliberând omenirea de la sclavie , numită de către demoni materialism.

Poate doar atunci, voi deveni şi eu, din nou un om...

Ard culorile in vis precum se scurge sangele pe cearsaful moale. Am in suflet un gol asemeni unei cascade amazoniene unde ma arunc plutind pe o raza de soare. Si simt o adiere, o soapta patruzantoare care-mi spune "Spera mai mult! Viseaza mai mare!" [...]

Ma trezesc urland din toti plamanii-nfundati de fumul de tigara cu gust de vanilie pe care el, cu ochii lui albastri atintiti spre mine, o fumeaza ca fiind o ultima rasuflare. Ma ridic incet din pat ca dupa o coma, ii fur tigara din mana, trag un fum privind pe fereastra si m-arunc in cearsaful ravasit din razboiul de aseara. Si zambesc gandindu-ma ca eu iar am iesit invingatoare...

Ma ustura rana pe care mi-ai lasato. Ai luat toate medicamentele cu tine, nici macar un bandaj nu ai lasat in urma, nimic! Stau si sufar in chinuri cumplite, si-ti blestem numele cu fiecare rasarit care apune in sunetul melodios al frunzelor decazute in umbra copaciilor goi. Sunt pe cale sa fiu sfasiata de propii mei colti, neputand stapanii aceasta pornire de ura asupra trupului meu care a fost jerfit cu umilinta pentru tine. Simt un dispret asemanator al iadului foc, ma-nnec cu stropi mari de lacrimi amare insangerate si-mi ard ochii de la atatea amintiri derulate pe iris. M-afund in fotoliul vechi si prafuit, scartaind sunete ce-mi ies de pe gura pe care tu obisnuiai s-o dezmierzi cu amorul tau inflacarat. Imi smulg fire din parul auriu, mangaiat de tine, admirat de altii si-mi tai usor conductele prin care candva trecea amor. Poate daca-mi sangerez iubirea, durerea va-nceta sa mai urle atat de fioros. Un sunet tare, traind intr-un spatiu armonios...

Sunt la capătul puterilor. Nu pot să merg mai departe. Ceva mă împinge de la spate, dar nu mă poate mișca din loc. Am înțepenit. Privesc la marginea prăpăstii și-mi imaginez cum ar fi să sar in ea. Oare ce sentiment aș simți? Libertate? Fericire? Durere? Nimic?

Și cât timp va dura oare derularea amintirilor plăcute? O fracțiune de secundă, poate două? Toate aceste întrebări îmi dau dureri de cap. Am ajuns o legumă inutilă, s-a terminat sezonul meu. Oricât mi-aș dori să dau timpul inapoi, să fiu din nou folositoare, să fiu din nou dorită, nu pot! Nu mai pot nimic! Nu că aș fi putut vreodată...

Dar totuși, să-mi asum acest risc de a sări in gol? Poate că se află un pod la doi pași de mine, doar că eu nu-l pot vedea de ceața dimineții geroase. E atât de frig! Mi-e frig! Toate aceste simțuri îmi inundă rațiunea, singurul meu gând rămânând înghețat la aceasi întrebare: A sări, sau a căuta un pod?

Are tendinta sa esueze, sa evite situatiile pe care ar trebui sa le confrunte. Isi schimba starea din rau in mai rau, si simte ca involueaza cu fiecare pas pe care-l face inainte. Nu se mai gandeste la viitor, nu se mai gandeste la present, se gandeste doar la un gol inexistent care-i capteaza mai toata atentia. Aude vag sunetele si vede in ceata. Nu mai are niciun reflex, se disociaza usor... si intra intr-un Univers paralel cu al ei, unde totul este exact asa cum ar trebui sa fie: perfect. Ii e frica de intuneric, dar prefera sa-si petreaca timpul in el. Se regaseste in el; un spatiu vast, intins si negru cu infinite posibilitati de adaptare.

Dintre zeci de culori, ea a ales doar una: roz. Ii placea cum arata, simtea ca o defineste. Dar avea o problema! Nu stia care parte din ea vroia roz. Acum ceva timp, aceasta culoare nici nu exista in paleta ei de culori, nici nu stia ca este una dintre culoriile curcubeului, si iata ca totusi, vroia cu lacomie culoarea roz. Si-a vopsit peretii din camera in roz, si-a inlocuit mobila cu una roz, si-a cumparat o gramada de haine roz, pana si parul i-a devenit roz. Acum, prin definitie, viata ei era cu adevarat roz. Toti o vedeau cum n-au mai vazut-o de mult timp: fericita! Si cu toate acestea, cu tot rozul din jurul ei, ea tot nu simtea ca s-a schimbat, nu simtea ca rozul acela atat de mult ravnit ii este cu adevarat menit, si ca sub tot acest roz, inca se afla o inima gri. Prin prizma ochiilor ei, rozul a devenit rosu ca sangele care-i trezeau amintiri neplacute. Iar rozul a devenit inca o alta masca de-a ei...

You’re stranded in the darkness
You’re losing the fight
All your tears have fallen
You’ve lost all hope in site
You wish for something better
You think that nobody cares
But I will stand beside you
This burden I will share
I’ll fight your darkest monster
I’ll chase away the fears
And when you feel like giving up
I’ll wipe away those tears
So go to sleep my flower
Tonight there’s nothing to fear
And in the morning when you wake
Just know that I’ll be here
The monsters will not hurt you
The demons will not bite
Cause like a guardian angel I will be
Beside you through the night
And please do remember
That no one can see
You'll be mine forever
I'm your demon, I need you for me...

Iese din casa cu castiile in urechi si ochelarii de soare pe ochi. Isi da parul ce-i acopera ochelarii la o parte, se uita in sus, se intoarce inapoi in casa si isi ia umbrela. Afara sunt 35°C... Deschide usa masinii, se aseaza pe scanul ei si asteapta in tacere. Tot drumul n-a scos un cuvant. Ajunge la destinatie si scoate inainte sa iasa din masina niste bani din porofelul mamei. N-a cerut voie, nici n-a intrebat-o macar daca o imprumuta, doar a luat banii si a iesit din masina. Ajunge in fata cabinetului, sta putin, se uita la usa, inspira aer adanc in piept si intra. Era asteptata. Isi trage scaunul pe care sta deobicei si se aseaza usor, ca si cum ar pluti, ca si cum ea n-ar fi fost aici defapt. Ii trage o privire lunga persoanei aflate in spatele biroului, apoi isi arunca ochii in geanta, cautand un caiet rosu. Il scoate, rasfoieste pana la pagina importanta, si-l paseaza persoanei care se presupune ca se afla acolo pentru ea. Era mai liniste decat deobicei. Pentru un timp, parca i s-a luat aerul fiindca nici respiratia nu i se mai auzea. O liniste morbida. Cu cat erau paginile mai rasfoite, cu atat se asfixia mai mult. Incerca sa se controleze, se uita insistent la bluza persoanei de dupa birou, admirand-o ca pe un diamant; scump si frumos. Pe langa ca avea culorile ei favorite, mai era si modelul ei preferat. Dar nici bluza n-o putut sa-i distraga mintea de la probleme, si cum privi din nou ochii aceia care citesc cu atata calm, dar parca haotic continutul acelui caiet, ea nu se mai putu abtine. O lacrima ii cazuse pe obraz. Era gata! Inca nu-i venea sa creada ca insfarsit, dupa atatea sedinte, a putut sa spuna si ea adevarul. Se uita la acea fiinta care-i citise cele mai ascunse ganduri ca un leu cum se uita la o caprioara, gata s-o vaneze. Chiar daca regreta ca a scris acele cuvinte, o parte din ea se bucura ca pe sufletul ei a aparut o pata de gri. Era un inceput.
Acum era timpul unei concluzii. Se astepta la ce-i mai rau. Dar in schimb, a primit o analiza. Ea nu se afla acolo pentru a fi criticata, ci pentru a fi inteleasa si ajutata. Fiecare parte care i-o citea si apoi analiza, o faceau sa-i curga lacrimile si mai tare, care au dus la plansul in sine. Si-a dat drumul complet, nu se mai putea abtine! S-a saturat deja sa mai poarte masca "Sunt bine!", vrea acum sa-si poarte propia masca "Am probleme, dar vreau sa le rezolv!". Avea doar doua variante, sa renunte sau sa lupte.
Timpul a expirat. Caietul a ramas acolo, pentru a fi analizat mai cu atentie. Lacrimile au incetat de mult sa mai curga, acuma au ramas in urma doar ochii rosii. Si-a pus ochelarii fumurii pe ochi, i-a lasat banii si a iesit pe usa, in lumea care a aduso aici. Nu i-a mai facut o programare, fiindca vroia sa vorbeasca si cu parintii ei.
Dar ea nu vroia, pur si simplu nu vroia ca ei sa stie!